În fiecare primă zi a lunii primeam de la tine o floare, jocul nostru în care ne construiam buchetul relației. Nu știu când a început și nici când s-a sfârșit. Îmi amintesc doar că a existat o zi când o primă adiere de vânt mi-a deranjat liniștea. M-a speriat. Am întrebat vântul de ce s-a supărat așa. Şi mi-a spus că ai uitat floarea la poarta Cerului. Au urmat alte luni la fel... ajungeai în fața porții, îți aminteai, erai prea obosit să te întorci să o cumperi și atunci fie alegeai să o rupi din grădina noastră, fie o desenai pe o hârtie. Iarna am început să primesc crenguțe de brad. Florile, spuneai tu, se terminaseră. Ușor-ușor... n-am mai băgat de seamă și am uitat de buchetul nostru. Asta a fost lecția în urma căreia am înțeles că cea mai mică relaxare aduce după sine mari relaxări și, fără să-ți dai seama, pasiunea este înlocuită de nepăsare, romantismul de indiferență. Neatenția invită moartea la dans și, când ți-e lumea mai dragă, te trezești dansând singur.