Pentru că doar tu poți aprecia adevărata valoare a tăcerii care se instaurează în interiorul tău.

Îi bun tovarăş drumul. Vrednic tovarăş. Taci tu - tace şi el, ai ceva pe suflet, te ascultă ca un frate şi ce-a auzit, moghila, ici rămîne pe veci. Cîtă lume, cîte destine! Cum au venit, aşa s-au şi dus, iară drumul zace mut cu tot ce-a fost pecetluit de copite, roţi şi picioare.

Ceaiul s-a răcit, amărăciunea din el a devenit mai intensă. Dar îmi place. E ca în viață...

Cum de inima mea poate - cum mai poate, cum mai poate, repetă, pufăind din havană. Tânjind în singurătate, chinul vieții să-l îndure?

Todo o colo
me faz lembrar
as tuas pernas

O côncavo macio
das tuas coxas

Onde ainda hoje
eu poderia
procurar o sono e o susto

Molti preferiscono tacere quando la vita fa più male, spesso le parole sono solo pietre inerti, vestiti laceri e consunti. Possono anche essere erbacce, pericolosi portatori di infezioni, assi marce che non reggerebbero nemmeno il peso di una formica, figuriamoci la vita umana. Eppure, le parole sono una delle poche cose di cui disponiamo davvero, quando tutto sembra prendersi gioco di noi. Tienilo a mente. E tieni a mente anche una cosa che nessuno capisce: le parole più insignificanti e improbabili possono caricarsi inaspettatamente di un pesante fardello, e portare la vita in salvo, al di là di vertiginosi baratri.
"La tristezza degli angeli