Just as Darwin discovered the law of development of organic nature, so Marx discovered the law of development of human history: the simple fact, hitherto concealed by an overgrowth of ideology, that mankind must first of all eat, drink, have shelter and clothing, before it can pursue politics, science, art, religion, etc.

The story of the herd of seals. Hundreds of them on a beach; among them the hunter killing one after the other with a club. Together they could easily have crushed him— but they lay there, watching him come to murder, and did not move; he was only killing a neighbor— one neighbor after the other. The story of the European seals. The sunset of civilization. Tired shapeless Götterdämmerung. The empty banners of human rights. The sell-out of a continent. The onrushing deluge. The haggling for the last prices. The old dance of despair on the volcano. Peoples again slowly being driven into a slaughterhouse. The fleas would save themselves when the sheep were being sacrificed. As always.

The truth, of course, is that the only necessary and sufficient condition for human beings to murder one another is the simple fact of being human.

Thus, as far as he is a scientific man, as far as he knows anything, he is a materialist; outside his science, in spheres about which he knows nothing, he translates his ignorance into Greek and calls it agnosticism.

Tatăl meu mi-a povestit odată de un tovarăş de detenţie emaciat, din lagărul de concentrare de la Buchenwald, care era de formaţie matematician. Poţi spune unele lucruri despre oameni după ceea ce le vine în minte când aud cuvântul "pi". Pentru un "matematician", "pi" reprezintă raportul dintre circumferinţa şi diametrul unui cerc. Dacă l-aş fi întrebat pe tatăl meu, care avea doar şapte clase, ar fi spus că "pi" este o plăcintă rotundă, cu mere. Într-o zi, în pofida discrepanţei dintre ei, deţinutul matematician i-a dat tatălui meu să rezolve o enigmă matematică. Tatăl meu s-a gândit la ea timp de câteva zile, dar nu a reuşit să-i dea de capăt. Când s-a întâlnit din nou cu matematicianul, i-a cerut soluţia. Omul nu a vrut să i-o dea, zicându-i că trebuie s-o găsească el însuşi. După câtva timp, tatăl meu l-a rugat din nou, dar omul ţinea la secretul său ca la ochii din cap. Tatăl meu a încercat să-şi ignore curiozitatea, dar nu a putut. Înconjurat de duhoare şi moarte, el a făcut o obsesie pentru cunoaşterea răspunsului. Până la urmă, celălalt deţinut i-a propus un târg - el îi va dezvălui soluţia enigmei în schimbul colţului lui de pâine. Nu ştiu ce greutate avea tatăl meu atunci, dar când trupele americane au eliberat lagărul, el cântărea 38 de kilograme. Cu toate acestea, dorinţa lui de a şti a fost atât de puternică, încât a renunţat la pâine în schimbul răspunsului.

Aveam aproapre douăzeci de ani când tatăl meu mi-a povestit episodul acesta, care a avut un impact enorm asupra mea. Familia tatălui meu pierise, bunurile îi fuseseră confiscate, el însuşi era înfometat, emaciat şi bătut. Naziştii îl despuiaseră de tot ce era palpabil, şi totuşi imboldul lui de a gândi, de a raţiona şi de a cunoaşte supravieţuise. Deşi era întemniţat, mintea îi era liberă să cutreiere, şi aşa a şi făcut. Am înţeles atunci că a căuta cunoaşterea este cea mai omenească dintre toate dorinţele şi că, oricât de diferite ar fi circumstanţele noastre, pasiunea mea de a înţelege lumea a fost stimulată de acelaşi instinct ca şi a tatălui meu.