Cu ce rămîn dacă alung amintirile? Nu rămîn cu nimic.

La drept vorbind, toată viaţa mea e un şir de pasiuni eşuate.
Mereu am luat-o de la început.

Exista un risc al vorbelor frumoase. Sa ne obisnuim cu ele si sa le repetam din rutina. In loc sa iubim, ne declaram iubirea. Iar acest risc este si mai grav cand totul decade in retorica de circumstanta. Nu cred in cei care isi vocifereaza dragostea pe toate raspantiile. Poate ma insel, dar am fost totdeauna convins ca adevarata dragoste te strange de gat, nu te impinge la triade. Ea prefera soapta si uneori chiar tacerea, iar daca e nevoita sa iasa in scena, sub reflectoare, se simte stingherita. Nu pentru ca nu i-ar placea sarbatoarea, ci pentru ca se teme sa nu para teatrala.

Fireste, stiu ca o dragoste trebuie totusi marturisita din cand in cand. Nu neaparat pentru altii, ci pentru bucuria de a o marturisi.

After the fall of dictator Nicolae Ceausescu, Romanians were crazed with happiness. People who never met each other before hugged each other in the streets - convinced that tomorrow things would look different. Then came the many disappointments.

Pretutindeni există o pădure în care se pierde o linie ferată.Pentru că există un orizont dincolo de care considerăm că e normal să ajungem.Şi o mlaştină unde ne atrag amintirile.

The post-totalitarian malady has taken its most acute form in Romania. And it has taken place for very specific reasons. The repression here has been more cruel, more brutal, than in other states caught in the inferno of a 'socialist paradise.'